Ziua Mondială a Tineretului – un medicament împotriva oboselii de a crede

La finalul anului 2011, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre tineri şi despre Ziua Mondială a Tineretului în cadrul întâlnirii în care a prezentat felicitările de Crăciun membrilor Curiei Romane şi ai Guvernatoratului.

Sfântul Părinte a subliniat faptul că Ziua Mondială a Tineretului a fost cel mai semnificativ moment al Bisericii în anul 2011 şi a explicat acest lucru punând în evidenţă cinci aspecte esenţiale care caracterizează ZMT (şi am putea spune că sunt valabile şi pentru întâlnirile de tineri naţionale, eparhiale sau parohiale):

  1. experienţă a universalităţii Bisericii,
  2. disponibilitate faţă de aproapele,
  3. adoraţia euharistică,
  4. sacramentul Pocăinţei,
  5. bucuria.

Redăm mai jos cuvintele Sfântului Părinte, în traducerea Pr. Mihai Patraşcu pentru www.ercis.ro

Un medicament împotriva oboselii de a crede a fost şi experienţa magnifică a Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. A fost o nouă evanghelizare trăită. Tot mai clar se schiţează în Zilele Mondiale ale Tineretului un mod nou, întinerit, al faptului de a fi creştini pe care aş vrea să încerc să-l caracterizez în cinci puncte.

1. Există ca prim lucru o nouă experienţă a catolicităţii, a universalităţii Bisericii. Acesta lucru a uimit în mod foarte nemijlocit pe tineri şi pe toţi cei prezenţi: provenim din toate continentele şi, deşi nu ne-am mai văzut înainte niciodată, ne cunoaştem. Vorbim limbi diferite şi avem obişnuinţe de viaţă diferite, forme culturale diferite, şi totuşi imediat suntem uniţi împreună ca o mare familie. Separarea şi diversităţile exterioare sunt relativizate. Cu toţii suntem atinşi de unicul Domn Isus Cristos, în care ni s-a manifestat nouă adevărata fiinţă a omului şi, în acelaşi timp, însăşi Faţa lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt aceleaşi. Chiar în virtutea întâlnirii interioare cu Isus Cristos am primit în adâncul nostru aceeaşi formare a raţiunii, a voinţei şi a inimii. Şi, în sfârşit, liturgia comună constituie un soi de patrie a inimii şi ne uneşte într-o mare familie. Faptul că toate fiinţele umane sunt fraţi şi surori aici nu este numai o idee, ci devine o reală experienţă comună care creează bucurie. Şi astfel am înţeles şi în mod foarte concret că, în pofida tuturor trudelor şi întunecimilor, este frumos a aparţine Bisericii universale, Bisericii catolice, pe care Domnul ne-a dăruit-o.

2. Apoi din aceasta se naşte un nou mod de a trăi faptul de a fi oameni, faptul de a fi creştini. Una din experienţele cele mai importante din acele zile a fost pentru mine întâlnirea cu voluntarii de la Ziua Mondială a Tineretului: erau circa 20.000 de tineri care, fără excepţie, au pus la dispoziţie săptămâni sau luni din viaţa lor pentru a colabora la pregătirile tehnice, de organizare şi de conţinut ale Zilei Mondiale a Tineretului şi tocmai aşa au făcut posibilă desfăşurarea ordonată a tuturor lucrurilor. Cu propriul timp omul dăruieşte mereu o parte din viaţa sa. La sfârşit, aceşti tineri erau în mod vizibil şi “tangibil” plini de o mare senzaţie de fericire: timpul lor dăruit avea un sens; tocmai în dăruirea timpului lor şi a forţei lor de muncă au găsit timpul, viaţa. Şi atunci pentru mine a devenit clar un lucru fundamental: aceşti tineri au oferit în credinţă o bucată din viaţă, nu pentru că acest lucru a fost poruncit şi nu pentru că prin asta se câştigă cerul; şi nici pentru că astfel se scapă de pericolul iadului. Nu au făcut asta pentru că voiau să fie perfecţi. Nu priveau înapoi, la ei înşişi. Mi-a venit în minte imaginea soţiei lui Lot care, privind înapoi, a devenit o statuie de sare. De câte ori viaţa creştinilor este caracterizată de faptul că privind mai ales la ei înşişi, fac binele, ca să spunem aşa, pentru ei înşişi! Şi cât de mare este ispita pentru toţi oamenii să fie preocupaţi înainte de toate de ei înşişi, să privească înapoi la ei înşişi, devenind astfel în interior goi, “statui de sare”! În schimb aici nu era vorba de se perfecţiona pe ei înşişi sau de a voi să aibă propria viaţă pentru ei înşişi. Aceşti tineri au făcut bine – chiar dacă acel lucru a fost greu, chiar dacă a cerut sacrificii – pur şi simplu pentru că a face binele este frumos, a fi pentru alţii este frumos. Este nevoie numai de a îndrăzni saltul. Toate acestea sunt precedate de întâlnirea cu Isus Cristos, o întâlnire care aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii şi ne eliberează de căutarea propriului nostru “eu”. O rugăciune atribuită sfântului Francisc Xaveriu spune: Fac binele nu pentru că în schimb voi intra în cer şi nici pentru că altminteri m-aş putea trimite în iad. Fac binele pentru că Tu eşti Tu, Regele meu şi Domnul meu. Tot această atitudine am întâlnit-o şi în Africa, de exemplu în surorile Maicii Tereza care se dedică pentru copiii abandonaţi, bolnavi, săraci şi suferinzi, fără a-şi pune întrebări despre ele însele, şi tocmai aşa devin în interior bogate şi libere. Aceasta este atitudinea propriu-zis creştină. De neuitat rămâne pentru mine şi întâlnirea cu tinerii purtători de handicap în fundaţia San José în Madrid, unde din nou am întâlnit aceeaşi generozitate de a fi la dispoziţia altora – o generozitate a dăruirii, care, în definitiv, se naşte din întâlnirea cu Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru noi.

3. Un al treilea element, care în mod tot mai natural şi central face parte din Zilele Mondiale ale Tineretului şi din spiritualitatea care provine din ele, este adoraţia. Rămâne de neuitat pentru mine momentul în timpul călătoriei mele în Regatul Unit, când, în Hydepark, zeci de mii de persoane, în majoritate tineri, au răspuns cu o intensă tăcere în prezenţa Domnului în Preasfântul Sacrament, adorându-l. Acelaşi lucru a avut loc, în măsură mai redusă, la Zagreb şi, din nou, la Madrid după furtuna care ameninţa să strice ansamblul întâlnirii nocturne, din cauza nefuncţionării microfoanelor. Dumnezeu este omniprezent, da. Însă prezenţa corporală a lui Cristos înviat este încă ceva diferit, este ceva nou. Cel Înviat intră în mijlocul nostru. Şi atunci nu putem decât să spunem cu apostolul Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Adoraţia este înainte de toate un act de credinţă – actul de credinţă ca atare. Dumnezeu nu este o oarecare posibilă sau imposibilă ipoteză cu privire la originea universului. El este acolo. Şi dacă El este prezent, eu mă închin în faţa Lui. Atunci, raţiunea, voinţa şi inima se deschid spre El, pornind de la El. În Cristos înviat este prezent Dumnezeu care s-a făcut om, care a suferit pentru noi pentru că ne iubeşte. Intrăm în această certitudine a iubirii corporale a lui Dumnezeu faţă de noi şi facem asta iubind împreună cu El. Asta este adoraţie şi asta dă apoi o amprentă vieţii mele. Numai aşa pot să şi celebrez Euharistia în mod corect şi să primesc în mod corect Trupul Domnului.

4. Un alt element important al Zilelor Mondiale ale Tineretului este prezenţa Sacramentului Pocăinţei care aparţine cu naturaleţe tot mai mare ansamblului din aceste zile. Cu asta recunoaştem că avem nevoie încontinuu de iertare şi că iertare înseamnă responsabilitate. Provenind de la Creator, există în om disponibilitatea de a iubi şi capacitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu în credinţă. Dar provenind din istoria de păcat a omului (învăţătura Bisericii vorbeşte despre păcatul strămoşesc) există şi tendinţa contrară iubirii: tendinţa spre egoism, spre închiderea în noi înşine, ba chiar tendinţa spre rău. Mereu din nou sufletul meu este murdărit această forţă de gravitaţie în mine, care mă atrage în jos. De aceea avem nevoie de umilinţa care mereu din nou îi cere iertare lui Dumnezeu; care se lasă purificată şi care trezeşte în noi forţa contrară, forţa pozitivă a Creatorului, care ne atrage în sus.

5. În sfârşit, ca ultimă caracteristică ce nu trebuie neglijată în spiritualitatea Zilelor Mondiale ale Tineretului aş vrea să menţionez bucuria. De unde vine? Cum se explică? Desigur sunt mulţi factorii care acţionează împreună. Însă cel decisiv este, după părerea mea, certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit. Josef Pieper, în cartea sa despre iubire, a arătat că omul se poate accepta pe sine însuşi numai dacă este acceptat de altcineva. Are nevoie de faptul să existe altul care îi spune, nu numai în cuvinte: este bine că tu exişti. Numai pornind de la un “tu”, “eu”-l se poate găsi pe sine însuşi. Numai dacă este acceptat, “eu”-l se poate accepta pe sine însuşi. Cine nu este iubit nu poate să se iubească nici pe sine însuşi. Acest fapt de a fi primit vine înainte de toate de la cealaltă persoană. Dar orice primire umană este fragilă. Până la urmă avem nevoie de o primire necondiţionată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de asta, ştiu definitiv: este bine că eu exist. Este bine a fi o persoană umană. Unde dispare percepţia omului că este primit din partea lui Dumnezeu, că este iubit de El, întrebarea dacă este într-adevăr bine a exista ca persoană umană nu mai găseşte nici un răspuns. Îndoiala cu privire la existenţa umană devine tot mai de nedepăşit. Acolo unde devine dominantă îndoiala cu privire la Dumnezeu urmează în mod inevitabil îndoiala cu privire la însuşi faptul de a fi oameni. Vedem astăzi cum această îndoială se răspândeşte. Vedem asta în lipsa de bucurie, în tristeţea interioară care se poate citi pe atâtea feţe umane. Numai credinţa îmi dă certitudinea: este bine că eu exist. Este bine a exista ca persoană umană, chiar şi în timpuri dificile. Credinţa face fericiţi pornind dinăuntru. Aceasta este una din experienţele minunate ale Zilelor Mondiale ale Tineretului.

Acest articol a fost publicat în Articol. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *