Nici după paisprezece ani nu pot defini cu precizie ce a reprezentat JMJ în viaţa mea…


Participarea, în fiecare vacanţă, la o tabără împreună cu alţi tineri care căutau să trăiască în prietenie cu Cristos devenise ceva obişnuit. Fie ei cercetaşi de orice confesiune sau tineri catolici, întâlnirea regulată cu ei devenea o trambulină pentru următoarea etapă de creştere în credinţă.

Mă aşteptam, aşadar, ca JMJ Paris, să fie tot cam aşa ceva. Desigur, o experienţă mai complexă, căci presupunea o detaşare mai radicală de tot ce putea reprezenta protecţie şi „cunoscut”…

Nici după paisprezece ani nu pot defini cu precizie ce a reprezentat JMJ în viaţa mea… Poate datorită faptului că lucrarea Duhului Sfânt e infinită!

Părintele spiritual îmi recomandase să trăiesc acele zile ca pe un pelerinaj…

Dar erau zile pline de „zgomote”: chitări, râsete, discuţii, căldură, minunăţii lucrate nu doar de Dumnezeu (Coasta de Azur, Provenţa cu lanurile de lavandă), ci şi de oameni (Surâsul Giocondei, palatele si grădinile Parisului) şi, mai ales, pe plan personal, se făcea tot mai simţită adolescenţa cu iureşul ei de transformări.

M-am rugat puţin, ca să poată deveni pelerinaj tot ceea ce trăiam acolo, adică să-mi conducă paşii spre şi în Dumnezeu.

Mai mulţi îmi recomandaseră citirea Istoriei unui Suflet – autobiografia Terezei de Lisieux – şi-mi amintesc că eram în căutarea acelei cărţi în patria Terezei, (pe-atunci aproape inexistentă în limba română – doar câteva copii vechi, cu paginile îngălbenite, ale unei ediţii din 1911, şi acelea incomplete, le mai deţineau unii preoţi în vârstă). Am găsit, pe măsura buzunarului meu, o culegere a celor mai frumoase poezii ale ei, printre care Vivre d’amour. Aşadar începeam să o întâlnesc pe cea care urma să devină prietena şi confidenta mea de adolescenţă.

În confuzia generală de la Champs Elysées, când sosea Papa şi începeau salutările cu tinerii de peste tot, la un moment dat, se face linişte. Prin mulţime este purtat panoul mare cu fotografia Terezei. Acea tânără, ne spunea Papa, urma să fie declarată Doctor al Bisericii. Mă impresionă acel chip demn, liber, zâmbitor, al unei copile de cincisprezece ani care se hotăra să-L aleagă pe Dumnezeu înainte de toate.

Astfel că interesul pentru acel personaj deveni tot mai intens.

Totodată, spiritul meu critic începea să se dezvolte. Înainte de a ajunge la Paris îi vedeam pe tinerii catolici ai occidentului ca pe un model de creştinism. Dar mizeria rămasă pe hipodromul unde se ţinuse noaptea de veghe şi Liturghia cu Papa, nu mă lăsă să fiu amăgită. Începeam să văd occidentul ca pe oricare alt loc din lume, cu părţile lui şi bune şi rele. Iar trambulina, de astă dată era nu o întâmplare sublimă, ci realitatea cu limitele ei.

Chipul Terezei se detaşa din mulţime. Şi azi mai vorbeşte despre Dumnezeul iubitor care ne vrea în întregime pentru El. Vrea să ne fie El model suprem, Prietenul cel mai bun şi mai apropiat. Singurul care ştie să ne conducă viaţa în adevăr şi în iubire curată!

M. Irina, Cluj-Napoca, 27 iunie 2011

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *